Fiecare desen are (sau ar trebui sa aibă) o poveste.
Desenul alăturat e realizat destul de recent, recreat după unul făcut pe când eram student la arte, pe care nu îl mai am.
Îi povesteam acum ceva timp soției o întâmplare legată de acest desen și m-am gândit să o împărtășesc și cu voi.
Eram coleg cu înca 8-9 colegi, la grafică. În sală era agitație. Cu toții ne aranjam lucrările pe jos, pe unde găseam loc, iar noi ne așezam lânga ele. Urma să vină profu’ și să ne noteze lucrările. Cam așa era sistemul de notare, adică prin compararea cu celelalte. Cred că am avut tema “Joc”. Sper să nu mă înșel. Singura idee avută a fost să mă desenez pe mine, iar fața mea să fie compusă din piese de puzzle. Apoi, am simțit nevoia să scot câteva piese. Am scos una de lângă ochiul stâng și una de lângă gură.
Intră profu’. Începe să ne noteze, unul căte unul. Toata lumea își acceptă nota, nimeni nu schițează niciun gest. Colega de lângă mine primește nota 7. Urmez eu. Primesc 10. Colega de lângă mine (era mov la față) aproape urlă la profesor că nu e cinstit, că lucrarea mea nu e de 10. Spune că e prea simplă de 10.
Profu’ spune că și Picasso desena simplu, apoi zâmbește.
Probabil că morala poveștii e ușor de văzut, dar nu despre asta am vrut să vă zic. Peste ani, mi-am dat seama (și din acest motiv am refăcut desenul) ce importanță au piesele de puzzle scoase din desen. Una e ochiul stâng, cu care nu mai văd (sau nu mai vreau să văd), și alta e peste gură, reprezentând anxietatea mea de a vorbi cu oamenii, sau în public.